Okay. Am stat de vorba cu mama. Toate bune si frumoase in lume, pentru ca m-a ajutat sa ma inteleg mai bine pe mine prin prisma a tot ce a facut ea gresit (si face in continuare, iar eu se pare ca ii calc pe urme, din pacate). As dori doar sa marchez unele concluzii la care am ajuns in urma discutiei cu ea.
Sunt un dobitoc, pare-se. Asta, pe scurt. Mai exact, in primul si in primul rand pentru ca imi accept conditia de om calcat in picioare. Inima mea, la urma urmei, orice as spune, imi apartine. E dreptul meu sa o ofer cui cred de cuviinta, dar numai in acel moment in care consider ca omul respectiv o merita din plin. A fost/este greseala mea sa sper ca ar putea fi inteleasa, la urma urmei. Da, am oferit-o cuiva care poate n-a meritat-o la timpul acela, si poate ar fi fost bine sa mai astept sau sa n-o fac niciodata. Ba, mai mult, am comis greseala enorma de a-mi da frau liber unor sentimente in valuri imense, care nu au putut fi privite in ansamblu si in intregul pe care il formeaza, pur si simplu din cauza cantitatii enorme a acestora.
(Fac o precizare: nu vorbesc despre altceva, pentru ca altceva nu ma macina in momentul de fata.)
In continuare, ce-mi ramane mie, ca persoana, de facut? Am incercat si am facut cum am crezut eu mai bine, sperand ca as putea fi inteles. De asta am nevoie: intelegere. Nu ma intereseaza in mod special alte aspecte. Dar, nu pot sa nu tin minte ce mi s-a spus in repetate randuri(si consider acestea 100% adevarate): intr-o relatie trebuie sa existe comunicare, respect si sex. Inainte de toate, comunicare, iar celelalte doua elemente sustin relatia, iar daca unul din ele cedeaza, solutia imediata si preferabila este "hai pa". Din punctul meu de vedere, acum, comunicare a existat, desi nu perfecta (dar perfectibila!), respectul, cel putin venind din partea mea, stiu sigur ca a existat iar sexul, desi e un subiect delicat, eu pot sa spun doar ca pentru prima oara nu m-am simtit inhibat sau prost. Astfel, nu pot decat sa presupun ca insistentele mele au fost si sunt in totalitatea lor justificate, deoarece am incercat sa fac ce imi spunea vocea aia mica din fundul capului ca e bine, anume sa continui in incercarile mele de a face o relatie sa functioneze. Problema a aparut la feedback, deoarece arar l-am primit, iar cand a venit cu totul, era deja prea tarziu. Dar, unele lucruri nu-s poate facute ca sa fie intelese (chiar daca ar fi fost frumos sa inteleg).
A avea incredere in oameni este ceva complicat. Al dracu de complicat, chiar. De cand ma stiu am fost genul de persoana care a vazut defectele din alti oamenii, dar care le-a pus pe planul secundar. Da, ai problemele tale, dar alea sunt undeva in spate. Eu incerc si te vad ca pe un om extraordinar, cum ar trebui sa faca absolut oricine. Uite, am incredere ca stii sa te porti frumos si am incredere ca esti in esenta ta un om bun. Poftim inima mea. Ti-o intind pe tava. Calc-o in picioare si tropaie pe ea pana nu mai ramane nimic. Cel putin, asa actionez eu in general. Tragic ramane ca nu ma invat minte niciodata. Stiu ca nu e bine sa procedez astfel, si poate am eu pasarelele mele, dar nu mi-a pierit speranta in umanitate, si o sa fie o zi extrem de neagra cea in care nu am sa mai consider ca orice om are partea lui buna. Oamenii sunt rai, stiu stiu stiu stiu stiu. Stiu cu diacritice si fara, cu majuscule si oricum, dar sunt atat de dobitoc incat sa cred ca nu toti sunt asa. Aparent, mi se demonstreaza zi de zi, ora de ora, minut de minut si secunda de secunda ca prostie mai mare decat sa sper la intelegere si la a mi se acorda incredere nu pot sa fac... Ce ma opreste de la a ma schimba, nu stiu.
Poate, totusi, sunt prost sa cred asta, eventual tradez o lipsa de modestie si incredere de sine pe care nici eu nu sunt convins ca le am, dar nu cred ca in viata asta chiar o sa mai existe cineva sa te iubeasca asa cum o fac eu si care sa vada toate lucrurile extraordinare de care esti in stare. Vad asta in oamenii din jurul meu, celor carora le povestesc diverse fragmente, si nimeni nu intelege cum de eu pot fi atat de tampit incat sa nu renunt.
(Am tot dreptul sa vorbesc despre problemele pe care le am si de a incerca sa le rezolv asa cum stiu eu mai bine. Poate nu e bine, poate e, dar nu consider ca e un pacat sa incerc sa inteleg ceva folosindu-ma de alte puncte de vedere. Sunt genul acela de om care considera ca a comunica - singur, cu cineva - chiar si de a gandi cu voce tare, aduce un alt fel de intelegere pe care gandurile singure nu il aduc.)
Dar uneori nu se poate. N-ai cu cine, n-ai cu ce. Acum, ce-mi ramane mie e doar speranta la un dram de intelegere. Si poate chiar trebuie plecat de la motivele din spatele descarcarilor mele constante, nu judecarea acestora din punctul de vedere al unui om agasat indirect si nu de la cauzele initiale. Fuga de responsabilitati (cred ca se poate numi asa), chiar si de cea de a rezolva in totalitate, si nu doar partial, a unei probleme denota doar lasitate si nesiguranta pe sine si pe propriile motive. Mai departe, fuga de un om doar pentru ca exista vaga probabilitate ca acesta sa deschida un subiect delicat considerat oarecum inchis, nu e altceva decat penibila si absurda, nu logica. Ce mi se pare usor contrariant este ideea delicatetii subiectului. Daca acesta n-ar fi delicat, ar impune o discutie fara implicatii sentimentale, in cazul in care aceasta ar avea loc, si, deci, in mintea mea, ar fi echivalenta cu vorbitul despre meciul de alaltaseara. Aparent, totusi, este delicat, si deci orice eventuala conversatie pe tema aceasta ar avea direct legate de ea sentimente. Fiind date acestea, se ajunge la absurdul situatiei. E destul de usor de dedus si/sau presupus, asa ca nu ma complic pentru a-l explica.
Oamenii sunt complicati pana in maduva oaselor. (Mai) toti vrem intelegere, chiar daca unii stim asta, altii o simt dar nu isi permit nici macar sa constientizeze dorinta, altii o cauta fara sa dea de banuit asupra labilitatii lor.
Eu ma intreb in continuare ce e de placut vreodata la mine. Raspunsuri concrete foarte rar am primit, si acelea doar ca sa tac din gura... Dar ramane o idee, anume: daca, la urma urmei, nu am un ceva anume de care sa merite sa iti fie dor, cum naiba ai putut sa te indragostesti de mine?
Nu spun ca nu mi-e dor, pentru ca imi e. Nu spun nici ca n-am sa mai sper, pentru ca sper. Nu spun nici ca nu imi mai pasa, nici ca n-am sa mai incerc, nici ca nu cred ca merita sa mai incerc, pentru ca nu fac toate astea.
Datorita toate celor expuse mai sus am ajuns la concluzia ca sunt un dobitoc. Dar sunt unul care are curajul sa incerce si sa iubeasca cum poate mai bine.
Wrap your mind around that.
